24 nov. 2014

O lume stresata, ce e de facut?

Fiica voastră vă spune că este
 foarte stresată. „La 13 ani?”, vă
întrebaţi neîncrezători.
 „E prea tânără ca să ştie ce înseamnă
stresul.” Însă înainte să-i spuneţi 
fiicei voastre aşa ceva, gândiţi-vă
la unele motive pentru care 
viaţa i s-ar putea părea copleşitoare
unei tinere adolescente.

DE CE SE ÎNTÂMPLĂ
Schimbări de ordin fizic. 
Dezvoltarea fizică bruscă din perioada
pubertăţii îi poate provoca
 unei fete foarte multă
nelinişte, mai ales dacă s-a 
dezvoltat mai mult sau mai puţin
decât colegele ei. „Am fost 
una dintre primele fete care
au început să poarte sutien 
şi nu mă simţeam deloc bine în
pielea mea”, povesteşte Ioana,
 care are acum 20 de ani.
„În comparaţie cu colegele,
 mă consideram o ciudată, de
parcă aş fi fost o arătare!”
Schimbări de ordin emoţional. 
Simona, care are acum
17 ani, mărturiseşte: 
„În timpul zilei, eram superfericită, iar
mai târziu, în timpul nopţii, 
plângeam în hohote. Era frustrant
pentru că nu înţelegeam ce 
se întâmplă cu mine. Emoţiile
mele parcă o luaseră razna”.
Apariţia ciclului menstrual. 
„Deşi mama vorbise cu mine
înainte şi mă pregătise, prima 
menstruaţie m-a luat prin surprindere”,
declară Simonei. 
„Făceam duş de mai multe ori
pe zi pentru că mă simţeam 
tot timpul murdară. Ca şi cum
asta n-ar fi fost de ajuns, cei 
trei fraţi mai mari ai mei îşi băteau
joc de mine încontinuu.
 Problemele mele legate de ciclu
li se păreau amuzante.”
Presiuni din partea altora. 
Marie, care are acum 18 ani, îşi
aminteşte: „Când aveam 12-14 ani,
 presiunile din partea colegilor
erau foarte puternice. 
Colegii de şcoală erau răutăcioşi
cu oricine era diferit.” Anita,
 în vârstă de 14 ani, spune: „La
vârsta mea, e foarte important 
să ai sentimentul că eşti acceptat
într-un grup de prieteni;
e cumplit să fii dat la o parte”.

CE PUTEŢI FACE
Îndemnaţi-vă fiica să vorbească 
despre ce simte. La
început, s-ar putea să ezite.
 Fiţi însă răbdători şi aplicaţi
sfatul: de a fi ‘prompţi la 
ascultare, înceţi la vorbire’
Luaţi în serios factorii de 
stres care o afectează. Nu uitaţi
că ea nu are experienţa voastră 
de viaţă şi, prin urmare, nu
are cu ce să compare problemele
 de care se loveşte şi care
îi cauzează stres, cu atât mai puţin 
să dobândească aptitudinile
necesare pentru a le depăşi. 
Nu o împovăraţi cu prea 
multe activităţi extraşcolare.
Potrivit cărţii Teach Your Children Well,
 tinerii care au programul
supraîncărcat „prezintă
 adesea simptome de stres,
îndeosebi simptome fizice precum
 dureri de cap sau de stomac”.
Asiguraţi-vă că copilul vostru 
se odihneşte suficient. De regulă,
somnul este primul lucru pe 
care adolescenţii îl neglijează.
Fără suficientă odihnă însă, 
capacităţile cognitive ale
copilului vostru, dar şi capacitatea 
de a combate stresul vor
slăbi. Ajutaţi-vă copii să 
găsească modalităţi sănătoase de a
se elibera de stres. 
Unele adolescente reduc stresul făcând
sport. „Exerciţiul fizic este de . . . folos”. 
Alte copii vor reuşi să ţină stresul sub
control având un jurnal. 
„Când eram mai mică”, îşi aminteşte
Alina, care are 22 de ani, 
„scriam despre problemele
pe care nu le puteam rezolva.
 Asta mă ajuta să înţeleg mai
bine cum mă afecta o anumită problemă,
 iar apoi îmi era
mai uşor să o rezolv sau, 
pur şi simplu, s-o las să treacă”.
Fiţi voi înşivă un exemplu. 
Voi cum faceţi faţă stresului?
Vă asumaţi mai multe responsabilităţi 
decât puteţi duce, iar,
când trebuie să vă achitaţi de ele,
 intraţi în panică? Vă
spetiţi muncind, 
fără să vă faceţi timp pentru lucrurile mai
importante din viaţă?
 „Rezonabilitatea voastră să fie cunoscută”,
 Nu uitaţi: fiica voastră adolescenta va
 imita exemplu - fie ca e bun, fie ca e rau.

EXEMPLUL PĂRINŢILOR
O tânără pe nume Laura spune: 
„Tata e un om foarte ocupat, dar,
în pofida tuturor problemelor, 
îşi păstrează atitudinea pozitivă. Când
apare o problemă, prima lui reacţie e:
 «Cum putem s-o rezolvăm?» sau
«Care ar fi cea mai bună soluţie?».
 Unul dintre mottourile lui preferate
este: «În viaţă, 10% reprezintă ceea 
ce ţi se întâmplă, iar 90%, modul în
care reacţionezi tu la ce ţi se întâmplă».
 Tata nu e perfect, uneori
e şi el stresat, dar nu permite niciodată 
ca problemele să-l doboare.
E un exemplu foarte bun pentru mine; 
de la el învăţ cum să fac faţă
stresului”.

21 nov. 2014

Ce poţi face dacă eşti dezamăgit de căsnicia ta

DIFICULTATEA
Tu şi partenerul tău păreaţi să
aveţi atât de multe în comun
înainte de a vă căsători. Acum
însă, din cauza speranţelor neîmplinite
între voi s-a ridicat un
zid, făcându-vă să vă consideraţi
mai degrabă colegi de celulă
decât suflete-pereche.
Puteţi totuşi să vă îmbunătăţiţi
relaţia. Înainte de toate, trebuie
să identificaţi motivul pentru care sunteti dezamagit.

DE CE SE ÎNTÂMPLĂ
Vă izbiţi de realitatea vieţii. Programul zilnic de lucru,
creşterea copiilor şi relaţiile cu socrii pot submina, în
timp, fericirea conjugală. În plus, problemele neprevăzute
– precum o criză financiară sau îngrijirea unei rude bolnave
cronic – pot pune la grea încercare căsnicia.
Diferenţele dintre voi par imposibil de depăşit. În perioada
de curtare, doi tineri tind să treacă cu vederea
diferenţele dintre ei. Odată căsătoriţi însă, bărbatul şi femeia
descoperă cât de diferiţi sunt în aspecte precum
modul de comunicare, administrarea banilor şi abordarea
problemelor. Diferenţe care înainte erau doar neplăcute
acum pot părea intolerabile.
V-aţi distanţat în plan afectiv. Dacă acumulează în minte
toate cuvintele sau acţiunile urâte ale partenerului şi
neînţelegerile conjugale nerezolvate, soţul ori soţia poate
ajunge, în timp, să se retragă într-o carapace sau, chiar
mai rău, să se ataşeze afectiv de altcineva.
Aţi avut aşteptări nerealiste. Unele persoane se căsătoresc
fiind convinse că şi-au găsit sufletul-pereche. Deşi
ideea pare romantică, ea poate pregăti calea spre dezastru.
De îndată ce apar probleme, iluzia „perechii perfecte”
se risipeşte, iar ambii parteneri rămân cu sentimentul
că au făcut o greşeală.

AJUTOR PENTRU FAMILII | CĂSNICIE
Ce poţi face dacă eşti
dezamăgit
de căsnicia ta?


CE PUTEŢI FACE
Concentraţi-vă asupra calităţilor partenerului. Încercaţi
să aplicaţi următoarea sugestie: Faceţi o listă cu trei calităţi
ale partenerului. Păstraţi lista la voi, poate pe spatele
unei poze mici din ziua nunţii sau pe un dispozitiv mobil.
Uitaţi-vă cu regularitate peste listă ca să vă amintiţi de ce
v-aţi căsătorit cu cel de lângă voi. Concentrându-vă asupra
calităţilor partenerului, veţi promova pacea în familie
şi veţi putea trece mai uşor peste divergenţele dintre voi.
Rezervaţi-vă timp pentru a petrece momente deosebite
împreună. Înainte de a vă căsători, probabil că
amândoi obişnuiaţi să dedicaţi timp pentru a face anumite
lucruri împreună. Întâlnirile erau ceva nou şi încântător,
dar nu erau nicidecum lăsate la voia întâmplării.
De ce nu încercaţi să faceţi la fel şi acum? Planificaţi activităţi
care să vă permită să petreceţi momente deosebite
împreună, ca şi cum aţi fi la o întâlnire. Procedând astfel,
vă veţi apropia mai mult unul de celălalt şi veţi putea
face faţă mai uşor problemelor neaşteptate care apar.
Exprimaţi-vă sentimentele. Dacă partenerul vostru v-a
rănit prin ceva ce a spus sau a făcut, puteţi trece peste
chestiunea în cauză? Dacă nu, daţi dovadă de maturitate,
fără să recurgeţi la tratamentul tăcerii. Discutaţi lucrurile
cu calm, cu scopul de a rezolva problema, iar aceasta
cât mai repede posibil, poate chiar în ziua respectivă.
Faceţi diferenţa între sentimentele voastre şi intenţiile
partenerului. Probabil că niciunul dintre voi nu doreşte
să-l rănească pe celălalt. Asiguraţi-vă partenerul de
aceasta cerându-vă scuze cu sinceritate pentru orice
rană afectivă pe care i-aţi provocat-o. Discutaţi apoi împreună
despre ce puteţi face în mod concret pentru a evita
să vă răniţi. 
Fiţi realişti în ce priveşte aşteptările.  Când vă confruntaţi cu astfel de necazuri,
nu trageţi în mod pripit concluzia că mariajul vostru
este un eşec. Străduiţi-vă mai degrabă împreună cu partenerul
să depăşiţi divergenţele dintre voi şi „continuaţi
să vă suportaţi si sa va iertati.

RESPECTAŢI-VĂ JURĂMÂNTUL
DE CĂSĂTORIE
Vă amintiţi ce cuvinte aţi rostit
când aţi făcut jurământul de căsătorie?
Reanalizaţi acest jurământ
şi întrebaţi-vă: Îmi respect
cu adevărat jurământul de căsătorie?
Rezistaţi tentaţiei de a vă
concentra asupra conduitei partenerului
în această privinţă. Jurământul
conţine cuvinte pe
care voi le-aţi rostit referitor la
ceea ce veţi face voi. Dacă fiecare
se concentrează asupra modului
în care îşi respectă legământul
de căsătorie, amândoi
veţi fi, probabil, placut surprinsi de rezultate.

12 oct. 2014

Scala de raport

Valorile exprimate pe o scală de raport deţin cel mai înalt grad de măsurare. Pe lângă egalitatea intervalelor, specifică scalei de interval, acest tip de valori se raportează şi la o valoare 0 absolut (nu este posibilă nici o valoare mai mică de 0). Din acest motiv, este permisă aprecierea raportului dintre două valori.
Exemple:
      dacă ne referim la temperaturi, atunci scala Kelvin, este un bun exemplu (0 Kelvin este temperatura minimă absolută)
      timpul
      numărul de răspunsuri corecte sau de erori, la un test psihologic
În psihologie puţine sunt variabilele acceptate ca fiind măsurate pe scală de raport, deoarece sunt puţine situaţiile în care avem de a face cu caracteristici ce pot lua valoarea 0 absolut.
La fel ca şi valorile măsurate pe scale de interval, valorile măsurate pe scală de raport suportă toate transformările matematice posibile. Din acest motiv, în practică, valorile măsurate pe scală de interval sau de raport sunt considerate similare, fiind prelucrate prin acelaşi gen de proceduri statistice. Ca urmare, în acest caz, se spune că o variabilă este măsurată pe o „scală de interval/raport”2.

Dacă luăm în considerare proprietăţile numerice şi tipul de transformări suportate de fiecare scală de măsurare, atunci ordinea crescătoare a acestora este nominal-ordinal-interval-raport. Din acest punct de vedere se poate chiar spune că scalele de măsurare se plasează pe o scală ordinală.

25 sept. 2014

Scala de interval

O variabilă măsurată pe o scală de interval ne oferă informaţii nu doar despre ordinea de mărime, ci şi despre „dimensiunea” exactă a caracteristicii măsurate. Valorile de acest tip au un caracter cantitativ, exprimat numeric, iar intervalele dintre ele sunt egale.
Exemple:
      temperatura, măsurată pe o scală Celsius. Dacă într-o zi se măsoară 5 grade iar în ziua următoare 10 grade, se poate spune cu precizie că a doua zi a fost cu 5 grade mai cald;
      coeficientul de inteligenţă măsurat, să zicem, prin numărul de răspunsuri corecte la un test. În acest caz, un rezultat de 30 de răspunsuri corecte este cu 10 unităţi mai mare decât 20 sau cu 5 unităţi mai mic decât 35;
      scorurile la testele de personalitate.
Ceea ce este caracteristic valorilor măsurate pe scală de interval este absenţa unei valori 0 absolute. Cu alte cuvinte, valorile de acest tip nu ne permit evaluări de genul: „O temperatură de 10 grade este de două ori mai mare decât una de 5 grade” sau, „O persoană care a obţinut un scor de 30 de puncte este de două ori mai inteligentă decât una

care a obţinut 15 puncte”. Aceasta, deoarece nici temperaturile măsurate pe scala Celsius şi nici inteligenţa nu au o valoare 0 absolută (dacă acceptăm că nici un om viu nu are inteligenţă nulă).

Posibilitatea măsurării pe scale de interval în psihologie face adesea obiectul unor controverse. Aceasta, mai ales din cauză că cele mai multe dintre variabilele psihologice sunt expresia unor evaluări subiective, fapt care face greu de demonstrat egalitatea intervalelor dintre două valori consecutive. Uneori, chiar şi în cazul unor măsurători extrem de exacte este dificil de asumat acest lucru. De exemplu, dacă măsurăm „iubirea” la un eşantion de cupluri care se plimbă, prin durata „ţinerii de mână”, nu putem fi siguri că diferenţa de „iubire” dintre cei care se ţin de mână 10 minute şi cei care se ţin de mână 20 de minute este aceeaşi ca în cazul diferenţei dintre 20 şi 30 de minute. Cu toate acestea, multe dintre măsurătorile studiilor psihologice sunt asimilate scalei de tip interval.

19 sept. 2014

21 aug. 2014

Scala ordinală

Valorile plasate pe o scală de tip ordinal au o anumită semnificaţie cantitativă. O anumită valoare este “mai mare” sau “mai bună” decât alta, aflată sub ea. Implicit, ea poate fi “mai mică” sau mai “puţin bună” decât altă valoare, aflată deasupra ei. Dacă o anumită persoană este mai preferată decât alta, şi atribuim primei valoarea 1 iar celei de-a doua valoarea 2, atunci cele două valori se exprimă pe o scală de tip ordinal, care indică doar ordinea preferinţei şi nu măsura intensităţii acestei preferinţe. Să ne imaginăm că am avea, pe aceeaşi scală de evaluare, un număr de 6 indivizi. Cel care s-ar plasa pe scala de preferinţe pe poziţia a 6-a, nu ar fi de şase ori mai preferat ci doar pe a şasea poziţie pe scala de preferinţe. Un alt exemplu ilustrativ ar putea fi evaluarea satisfacţiei profesionale pe o scală cu 10 trepte, unde 10 ar fi nivelul de satisfacţie cel mai ridicat.
Pe o scală de tip ordinal putem şti că 2 înseamnă o satisfacţie mai mare decât 1, sau că 10 este mai mare decât 9, fără a putea spune cu cât. Mai mult, nu putem şti nici dacă distanţa dintre 1 şi 2 este egală sau nu cu distanţa dintre 9 şi 10. Exemple: ordinea de rang la nivelul unui anumit grup în funcţie de ierarhia notelor şcolare, ordinea la naştere.
Variabilele ordinale pot fi şi ele de tip categorial, atunci când grupurile definite de valorile variabilei pot fi aranjate într-o ordine naturală. De exemplu: valorile asociate vârstei astfel: 1=20-30 de ani, 2=31-40 de ani, 3=41-50 de ani, sau apartenenţa la o anumită categorie valorică, rezultată prin evaluarea la un examen cu calificative (foarte bun, bun, mediu, rău, foarte rău).

În concluzie, numerele de tip ordinal ne spun dacă o valoare este mai mare sau mai mică decât alta, dacă o anumită calitate este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică, fără a putea preciza care este „diferenţa de cantitate” a caracteristicii măsurate. Ca urmare, valorile de tip ordinal au, ca şi cele de tip nominal, o semnificaţie calitativă şi nu una cantitativă.

13 aug. 2014

Scala nominală

O măsurare pe scală nominală înseamnă, de fapt, a plasa obiectele în diferite clase. În acest caz, o valoare nu este cu nimic mai mare sau mică decât altă valoare. Un exemplu la îndemână este „valoarea” atribuită genului. Ea poate fi codificată cu „M” sau „F”, ori, la fel de bine cu „2” sau „1”. În acest caz, respectivele „valori” nu sunt decât simboluri ale unei anumite calităţi pe care o ia caracteristică de gen a unei persoane. Cu alte cuvinte, într-un asemenea caz 2 nu înseamnă că este „mai mult” sau „mai bun” decât 1 ci doar faptul că este „diferit” de acesta. Vom observa că ambele codificări de mai sus sunt arbitrare, în locul lor putând utiliza orice alte simboluri, pe o baza de convenţie. Variabilele măsurate pe scale de tip nominal pun în evidenţă diferenţe calitative între valori şi nu cantitative. Alte exemple de variabile exprimate pe scale nominale: bolile psihice (paranoia, depresie, nevroză etc), tipurile temperamentale (sanguin, coleric, flegmatic, melancolic), specialitatea universitară (psihologie, chimie, matematica etc), lateralitatea (dreptaci, stângaci), religia (ortodox, catolic etc).
Valorile de tip nominal pot fi, la rândul lor, de două feluri:
       De identificare, atunci când o valoare are rolul de codificarea identităţii, referindu-se în mod unic la o anumită persoană (codul numeric personal, sau un număr de identificare în cadrul unui experiment psihologic, de ex.). Această formă este nerelavantă din punct de vedere propriu-zis statistic, dar este extrem de utilă ca variabilă ajutătoare în manipularea şi organizarea datelor pentru prelucrare.
       Categoriale, atunci când desemnează forme pe care le ia o variabilă (tipul de liceu absolvit: „teoretic”, „industrial”, „artistic”; tipurile temperamentale: „sanguin”, „coleric”, „flegmatic”, „melancolic” etc). Această formă este în mod obişnuit întrebuinţată în psihologie, ori de câte ori este necesară repartizarea subiecţilor în diverse clase sau categorii, în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor caracteristici.

Valorile măsurate pe o scală de tip nominal au un caracter calitativ şi nu suportă operaţii numerice, altele decât cele de sumarizare (numărare, procente).

12 aug. 2014

De ce este important să analizăm procesul de măsurare?

Scopul oricărei măsurări este, într-un fel sau altul, mai direct sau mai puţin direct, acela de a trage concluzii şi de a susţine raţionamente. De aceea, conştientizarea procesului de măsurare este importantă pentru:
>       Cunoaşterea tipurilor de transformări la care putem spune în mod legitim valorile rezultate prin măsurare. De exemplu, dacă am măsurat distanţa în centimetri, ştim că o putem transforma în inch prin aplicarea unei reguli, fără a altera semnificaţia valorilor. Sau, în cazul grupului de tinere fete, dacă am măsurat culoarea ochilor şi am atribuit valorile 1, 2, şi 3 pentru fiecare culoare, vom şti că nu putem calcula media culorii ochilor grupului, aşa cum putem calcula media de înălţime a acestuia.
>       Evitarea concluziilor lipsite de sens. De exemplu, dacă azi sunt afară 20 de grade C şi ieri au fost doar 10, nu putem spune că azi este de două ori mai cald, ci că este cu 10 grade mai cald decât ieri.
>       Alegerea procedurilor statistice adecvate datelor numerice şi scopurilor pe care ni le propunem. De exemplu, nu vom putea alege proceduri de tip
 Modalităţi de  etalonare, standardizare a seriilor(eşantioanelor) de valori sau scoruri, primare sau  brute

„metric” (cantitativ) atunci când variabila dependentă este de tip „non-metric” (calitativ).

Statistica operează cu valori, numerice sau de altă natură, care rezultă dintr-un proces de măsurare. Dar numerele, deşi au aceeaşi formă, nu sunt asemănătoare unele cu altele. Ele pot avea diferite semnificaţii sau proprietăţi în funcţie de tipul de măsurare din care rezultă. În funcţie de cantitatea de informaţie pe care o reprezintă valorile, ca rezultat al procesului de măsurare, putem distinge mai multe tipuri de scale de măsurare (Stevens, 1946): nominală, ordinală, de interval şi de raport. Aceste scale trebuie înţelese ierarhic, ordonate după anumite criterii care se referă la sistemul de măsurare, astfel încât, fiecare scală include criteriile tuturor scalelor inferioare.

11 aug. 2014

Măsurarea în psihologie

Măsurarea este un domeniu al matematicii aplicate. Debutul teoretizării ei în psihologie s-a produs în anul 1946, odată cu apariţia articolului lui S.S. Stevens „On the theory of scale of measurement”. În esenţă, a măsura înseamnă a atribui numere sau

simboluri unui aspect al realităţii obiective sau subiective, în funcţie de anumite aspecte cantitative sau calitative care le caracterizează. În acest mod relaţia dintre numere sau simboluri ajunge să reflecte relaţia dintre caracteristicile cărora le-au fost atribuite. Modul în care sunt atribuite numere sau simboluri pentru a măsura ceva, se numeşte „scală de măsurare”.
Să presupunem că avem un grup de tinere fete care doresc să devină manechine. În acest scop se vor atribui numere (măsurare) pentru o serie de caracteristici cum ar fi: înălţimea, talia, bustul. În acest caz se vor utiliza numere care pot exprima dimensiunea în metri (1.75, 1.82 etc.) sau în centimetri (175, 182 etc). Se pot evalua, de asemenea, şi alte caracteristici cum ar fi culoarea ochilor: albaştri, căprui, verzi. Nu ne împiedică nimeni să atribuim valori convenţionale pentru fiecare culoare, respectiv, „1”, „2”, sau „3”, sau orice alte cifre dorim. Aşadar, observăm că în orice măsurare există şi ceva arbitrar, convenţional, care decurge din opţiunea celui care măsoară. De exemplu, înălţimea poate fi exprimată şi în „picioare” după sistemul metric englezesc. Sau, dacă vrem să reprezentăm numeric caracteristica de sex, putem atribui cifrele 1 şi 2.
În exemplul de mai sus am măsurat caracteristici obiective (înălţime, talie, bust). Dacă însă, fetele ar candida pentru admiterea la o şcoală de aviaţie, atunci am putea deveni interesaţi de alte caracteristici, cum ar fi cele psihice: inteligenţa, viteza de reacţie, echilibrul emoţional, intensitatea motivaţiei. Pentru fiecare dintre acestea vom avea alte unităţi de măsură şi alte reguli de atribuire a numerelor. Mai mult, pentru aceeaşi caracteristică putem utiliza reguli de corespondenţă numerică diferite, în funcţie de o serie de condiţii cărora trebuie să le facem faţă. De exemplu, inteligenţa poate fi măsurată în unităţi QI, note distributive T sau în stanine1. „Inteligenţa”, „echilibrul emoţional”, şi orice alte caracteristici de natură psihică, sunt constructe abstracte care încearcă să descrie anumite caracteristici ale conduitei umane. Singura modalitate prin care putem dovedi faptul că acestea există cu adevărat, este aceea de găsi un instrument adecvat pentru a le măsura. Dacă nu poate fi măsurat, nici un construct psihologic nu prezintă valoare ştiinţifică.

7 aug. 2014

Dificultăţi şi riscuri în însuşirea metodelor statistice

Dacă este sa fim drepţi, trebuie să recunoaştem că, în ciuda utilităţii ei incontestabile, statistica nu a fost niciodată disciplina preferată a studenţilor în psihologie. Confruntarea lor cu această materie se dovedeşte a fi, uneori, o surpriză neplăcută la aflarea planului de învăţământ universitar. Trebuie să acceptăm adevărul că majoritatea celor care vor sa înţeleagă psihicul uman nu manifestă o simpatie deosebită pentru numere, formule şi algoritmi de calcul. De aici şi până la „fobia de statistică” nu este o distanţă prea mare. Chiar dacă această „fobie” poate fi reală în unele cazuri, nu întotdeauna performanţele insuficiente în învăţarea statisticii se datorează „statisticofobiei”. Un curs introductiv de statistică aplicată în psihologie este pe deplin accesibil oricărui absolvent de liceu, chiar şi celor care nu au urmat o secţie de tip „real”. Cu toate acestea, anumite dificultăţi nu pot fi negate, cele mai importante fiind:
      abundenţa de concepte noi, cu semnificaţii uneori dificil de înţeles în mod intuitiv;
      prezenţa unor concepte cunoscute din limbajul cotidian dar care au semnificaţii diferite în domeniul statisticii;
      dificultatea înţelegerii raţionamentelor de tip probabilistic.
În altă ordine de idei, „naivitatea statistică” reprezintă un risc cel puţin la fel de mare ca şi „statisticofobia”. Ea se referă la utilizarea în necunoştinţă de cauză a unor prelucrări statistice, fără a şti dacă sunt legitime sau nu şi fără a le înţelege semnificaţia. Acest tip de atitudine a apărut şi este favorizat de utilizarea programelor de calculator, care permit proceduri statistice sofisticate, altădată greu accesibile, şi care întreţin iluzia că ar putea fi aplicate în afara unei profunde cunoaşteri a rostului şi semnificaţiei lor.

În fine, un alt tip de risc este cel dat de utilizarea statisticii cu scopul de a epata. „Epatantul statistic” abuzează de statistică, utilizează cât mai multe proceduri, face risipă de reprezentări grafice, de multe ori redundante, sau caută cu orice preţ proceduri „exotice”, rar utilizate şi cunoscute de puţină lume, chiar dacă ar ajunge la aceleaşi concluzii prin utilizarea unor proceduri „clasice”. Pe scurt, se poate vorbi de „epatare statistică” ori de câte ori prelucrările trec înaintea raţionamentului statistic şi, mai ales, înaintea demersului de cercetare. Statistica în psihologie este, întotdeauna, un mijloc şi nu un scop în sine. Ea este un simplu instrument în atingerea unor obiective, dar un instrument fără care respectivele obiective nu pot fi atinse.

4 aug. 2014

Utilitatea statisticii în activitatea curentă a psihologilor

Statistica nu este un „adaos recent” în practica şi cercetarea psihologică. Ideea unei „ramuri matematice” a psihologiei aparţine lui Francis Galton (1882-1911), care a propus termenul de „psihometrie”. Charles Edward Spearman (1863-1945) este autorul conceptului de „inteligenţă generală”. În încercarea de a-şi demonstra teoria, Spearman a dezvoltat analiza factorială, o procedură statistică apărută în câmpul aplicativ al psihologiei dar utilizată în prezent în numeroase alte domenii. La rândul său, Raymond B. Cattel (1905-1998) a dezvoltat un model factorial al personalităţii, care stă la baza unuia dintre cele mai cunoscute chestionare de personalitate (Cattel 16PF). Karl Pearson (1857-1936) a fundamentat calculul de corelaţie şi este considerat unul din principalii promotori ai analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. Fie şi această scurtă listă de personalităţi ar trebui să fie suficientă pentru a susţine ideea că statistica şi psihologia fac parte dintr-o construcţie intelectuală necesară, pusă în slujba înţelegerii şi explicării psihicului uman..

În prezent, statistica este unul dintre instrumentele de bază ale practicii psihologice. Iată doar câteva argumente în sprijinul ideii că utilizarea statisticii face parte integrantă din activitatea curentă a unui psiholog:
        Una dintre cele mai obişnuite ipostaze ale psihologului este, probabil, aceea de a utiliza teste în evaluarea unor caracteristici psihice. Ei bine, statistica este direct şi total implicată în acest aspect profesional. În faza de elaborare a testului, alegerea itemilor (întrebărilor) şi evaluarea consistenţei interne (stabilirea calităţii de instrument de măsurare psihică), se bazează pe proceduri statistice. În faza de utilizare, se utilizează proceduri statistice pentru fixarea etaloanelor de raportare a scorurilor individuale. Chiar şi atunci când un psiholog utilizează un instrument de evaluare complet pregătit pentru aplicare, nu este admisibil să o facă fără a înţelege fundamentarea statistică a acestuia ca instrument psihologic. De fiecare dată când are de a face cu un instrument nou, psihologul este obligat să se informeze asupra calităţilor sale psihometrice, pentru a avea garanţia că acesta corespunde exigenţelor profesionale şi nevoilor sale curente. Este de la sine înţeles că are nevoie de statistică, cu atât mai mult, în situaţiile în care doreşte să elaboreze el însuşi un test psihologic, ceea ce face parte din competenţa profesională a oricărui psiholog.
        Selecţia psihologică este un domeniu de aplicabilitate larg răspândit şi care se bazează puternic pe aportul statisticii. Cu ajutorul ei se pune în evidenţă calitatea prognostică (predictivă) a unuia sau mai multor teste luate împreună (baterie), se fixează pragul de respingere şi se constituie scorurile individuale pe baza cărora se ia decizia de selecţie.
        Orice problemă pe care şi-o pune un psiholog, devenită subiect de cercetare, nu poate fi rezolvată în afara utilizării unor proceduri statistice adecvate. Probleme de genul: „există o diferenţă între două categorii de subiecţi?”, „există o influenţă reală a unei anumite condiţii asupra stării psihice, atitudinii, performanţei, unor subiecţi?”, şi multe altele de acelaşi gen, nu pot fi rezolvate fără ajutorul statisticii.
        Chiar şi atunci când se dedică unei activităţi cu orientare puternic individuală, cum este psihoterapia, să zicem, psihologul nu se poate dispensa de statistică. Ea îi este necesară, de exemplu, pentru evaluarea eficienţei unei noi metode terapeutice, comparativ cu o altă metodă, sau pentru identificarea anumitor condiţii care pot influenţa eficienţa şedinţelor de terapie (ora zilei, similaritatea de sex dintre pacient şi terapeut etc.).
        În fine, integrarea în mediul ştiinţific profesional îl obligă pe orice psiholog să utilizeze metodele statistice în elaborarea studiilor proprii sau în lectura şi înţelegerea studiilor din literatura de specialitate. În opinia lui Huck (2004), pământenii se împart în trei categorii: cei care fac cercetare ştiinţifică; cei care nu fac cercetare, dar se confruntă cu rezultatele altora şi cei care nici nu fac şi nici nu se întâlnesc cu rezultatele cercetărilor. Aproape orice psiholog face din prima categorie, orice psiholog face parte din a doua categorie şi nimeni nu se poate numi psiholog dacă face parte din a treia categorie.
Aceste sunt doar câteva dintre aspectele care argumentează că statistica este un demers esenţial al metodei ştiinţifice în psihologie. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că nici statistica şi nici metodologia de investigare psihologică (teste, dispozitive computerizate etc), oricât de sofisticate ar fi, nu dau psihologiei, prin ele însele, un caracter de ştiinţă. Ştiinţa este o metodă, un model de cunoaştere a realităţii, o cale prin

care se explorează necunoscutul şi se fac previziuni. Statistica, la fel ca şi metodele psihologice, nu sunt decât instrumente utile, indispensabile, pentru abordarea ştiinţifică a fenomenelor psihice.

1 aug. 2014

Statistica, instrument al metodei ştiinţifice în psihologie

Societatea modernă este construită pe cuantificare numerică şi interpretarea datelor de acest tip, de la evaluarea ratei şomajului la calcularea indicelui de inflaţie, până la studiile care estimează eficienţa unui anumit medicament sau a unei anumite metode de psihoterapie. Obiectivele fundamentale ale unui curs de statistică pentru studenţii în psihologie sunt următoarele:
      dezvoltarea înţelegerii statisticii şi relaţiei acesteia cu cercetarea în domeniul psihologiei;
      dezvoltarea capacităţii de rezolva probleme de natură statistică specifice problemelor din domeniul psihologiei;

      promovarea unei atitudini bazate pe raţionament critic în raport cu opiniile sau teoriile din domeniul psihologiei;
      formarea abilităţilor de comunicare în domeniul statisticii psihologice, ceea ce presupune atât capacitatea de înţelege lucrările de specialitate cât şi capacitatea de a elabora astfel de lucrări.
Psihologia se ocupă cu studiul ştiinţific al comportamentului şi proceselor mentale. Într-un document recent, European Federation of Psychologists Associations (www.efpa.be), care reprezintă comunitatea profesională şi ştiinţifică a psihologilor la nivel european, consuderă că procesul de formare profesională a psihologilor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice, precum şi capacităţi de cercetare ştiinţifică. În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA consideră că ele sunt impuse de importanţa evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de dezvoltare a unor noi modele, tehnici şi programe de intervenţie. În acelaşi timp, se apreciază că studenţii trebuie să dobândească experienţă în direcţia iniţierii şi conducerii independente a unor proiecte de cercetare.
Statistica se ocupă cu recoltarea, descrierea şi analizarea datelor în vederea extragerii unor concluzii (inferenţe) pe baza acestora. Datele, la rândul lor, sunt informaţii obţinute prin categorializare, numărare sau măsurare, pe baza utilizării unor metode adecvate. În esenţa ei, statistica operează cu numere care descriu realitatea din jurul nostru. La începuturi ea a fost asociată cu informaţiile necesare conducerii afacerilor statului, de unde şi numele de statistică. Termenul de „statistică” provine din latinescul medieval „status”, care semnifica „stare politică”. În anul 1770, la Londra, baronul Bielfeld publică lucrarea „The Elements of Universal Erudition” în care există un capitol de „statistică”, definită ca fiind: „Ştiinţa care ne învaţă care este organizarea politică a tuturor statelor moderne ale lumii”. Treptat, conceptul a evoluat statistica devenind nu doar un domeniu al matematicii ci şi o varietate de modalităţi aplicative la diverse domenii ale vieţii economice şi social-umane.
Utilizarea sistematică a statisticii în psihologie datează de la începutul anilor ‘50. La vremea respectivă, în care calculatoarele se aflau încă în era electromecanică, cea mai mare problemă era efortul de calcul. Din acest motiv, a învăţa statistică însemna atunci mai ales învăţarea unor formule şi a unor proceduri care să simplifice pe cât posibil efortul de calcul. Cel mai adesea, aplicarea formulelor şi prelucrarea datelor cereau un efort atât de mare încât rămânea puţin timp şi interes pentru înţelegerea a ceea ce se află în spatele lor. Apariţia şi diseminarea pe scară largă a calculatoarelor, disponibilitatea programelor de prelucrări statistice, au făcut posibilă trecerea într-o nouă fază, aceea în care accentul se pune pe înţelegerea raţionamentelor statistice.
Într-o butadă care a făcut tradiţie, Ebbinghaus (1920), într-un curs universitar de psihologie de la începutul secolului XX, afirma că „psihologia are un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”. Sensul profund al acestei afirmaţii rezidă în distincţia dintre două modalităţi de a aborda problematica psihologiei umane: una „neştiinţifică” sau, mai corect spus, „preştiinţifică”, ale cărei începuturi se regăsesc încă la începuturile civilizaţiei umane, şi o alta „ştiinţifică”, care a debutat mult mai aproape de zilele noastre.
În esenţă, ştiinţa este o metodă, un mod specific de a afla răspunsuri la întrebările pe care ni le punem. Principalele ei caracteristici sunt: căutarea unor reguli generale

(legităţi), colectarea unor dovezi obiective, operarea cu afirmaţii controlabile, atitudine sceptică faţă de cunoştinţele acumulate, atitudine deschisă faţă de orice informaţii noi, creativitate şi transparenţă.
Utilizarea statisticii în psihologie este impusă de exigenţele metodei ştiinţifice, ca metodă de culegere şi prelucrare şi interpretare a datelor. Dincolo de procedurile care o compun, metoda statistică este un concept abstract care poate fi mai uşor înţeles dacă îl raportăm la ceea ce înseamnă „metoda neştiinţifică”, la modul în care ne fundamentăm cunoştinţele şi convingerile în viaţa de fiecare zi. În acest sens, se pot distinge trei modalităţi „neştiinţifice” de fundamentare a cunoaşterii (Spata, 2003):
>       Tradiţionalismul sau argumentul autorităţii Ceea ce ştim, învăţăm din contextul social sau cultural, se bazează pe obişnuinţe sau superstiţii. Uneori nici nu suntem conştienţi care este sursa cunoştinţelor noastre. Pur şi simplu, ştim şi orice argument contrar este respins înainte de a fi verificat în vreun fel. Dacă la baza unei informaţii cu care operăm se află şi o figură autoritară (părinte, profesor, „cei care au văzut”), atunci atitudinea necritică este şi mai consistentă. Această cale de cunoaştere are avantajul de a ajunge la înţelegerea mai rapidă a unei situaţii şi fără riscurile pe care le presupune o încercare proprie. În acelaşi timp, prezintă şi dezavantajul „îngheţării” în soluţii şi adevăruri prestabilite care, uneori, reflectă interese subiective sau limite personale.
>       Raţionalismul. Baza acestuia este deducţia, pornirea de la un principiu general pentru a se ajunge la anumite concluzii specifice. O teorie este considerată adevărată prin simplul fapt că este „logică”. Celebrul silogism antic „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om, Socrate este muritor” este fără îndoială adevărat şi nu are nevoie de un studiu empiric pentru a fi demonstrat. Problema este că, pentru a obţine presupuneri corecte, atât principiul general cât şi presupunerile care decurg din acesta trebuie să fie corecte. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. De exemplu, silogismul „Toţi oamenii sunt morali. Hitler este om. Hitler este moral.” nu se mai susţine, chiar dacă respectă criteriile logicii formale. În plus, raţionamentul de tip deductiv nu aduce un plus de cunoaştere deoarece se bazează pe adevărurile care au condus, în trecut, la constituirea principiului din care a decurs raţionamentul deductiv. Spre deosebire de acesta, raţionamentul inductiv urmează drumul de la specific la general şi permite noi explorări ale unui subiect. Inducţia este baza metodei ştiinţifice.
>       „Bunul simţ” sau experienţa comună. Este oare nevoie de o cercetare ştiinţifică pentru a dovedi faptul că numărul repetiţiilor favorizează memorarea cunoştinţelor şcolare? „Bunul simţ”, bazat pe observaţia curentă, nu este oare suficient pentru a fi convinşi de acest lucru? Într-o anumită măsură aşa este, dar învăţarea este un fenomen mult mai complex, iar efectul repetiţiei poate fi influenţat de numeroşi factori (oboseala, frecvenţa şi durata pauzelor, nivelul de stres etc). Dar, de multe ori, „simţul comun” este extrem de susceptibil la aprecieri eronate. De exemplu, bazându-ne pe acest suport, am fi tentaţi să apreciem că o persoană care suferă o criză într-un spaţiu public, are mai multe şanse să primească ajutor dacă este mai mult lume în jur. În realitate, rezultatele cercetărilor ştiinţifice arată că în astfel de situaţii are loc un fenomen de „difuziune a responsabilităţii”, iar ajutorul aşteptat este mai puţin prompt decât dacă în jur ar fi mai puţini oameni. „Simţul comun” este un puternic suport al

cunoaşterii umane, pentru simplul fapt că se sprijină pe experienţe şi trăiri, care îl fac să pară credibil. Dar tocmai în această „aparenţă” constă şi vulnerabilitatea sa. Pe de altă parte, numai o mică parte a faptelor şi situaţiilor sunt accesibile acestui tip de cunoaştere. Cu cât acestea sunt mai complexe, cu atât simţul comun devine mai neputincios în „descifrarea” lor.
Modalităţile cunoaşterii comune, enunţate mai sus, nu sunt prin ele însele lipsite de valoare. Deşi nu pot constitui argumente pentru enunţarea de concluzii generalizabile, ele pot sluji în calitate de furnizoare de probleme şi ipoteze de cercetare. În nici un caz însă nu pot înlocui demersul doveditor al metodei ştiinţifice. Aceasta reprezintă o modalitate de abordare empirică şi sistematică a manifestărilor realităţii, indiferent de natura lor şi este, de aceea, comună tuturor cercetătorilor ştiinţifici, fie ei fizicieni, biologi, medici, astronomi sau psihologi.

Un demers de tip ştiinţific este, în esenţă, un proces sistematic testare a ipotezelor prin proceduri de recoltare de date empirice, evaluare şi interpretare a acestora, predicţii şi decizii cu privire la validitatea acestor predicţii. În domeniul psihologiei, obiectivul fundamental al metodei ştiinţifice este înţelegerea, explicarea şi predicţia comportamentului uman şi proceselor mintale. În acest proces, statistica nu face decât să pună la dispoziţie un set de proceduri de calcul şi de raţionamente decizionale cu privire la semnificaţia datelor de cercetare. Rolul statisticii este acela de a descrie, de a face predicţii şi de a conferi credibilitate datelor de observaţie. Ea nu exclude intuiţia, ci o supune unui control critic. Să presupunem că un psihoterapeut intuieşte că depresia cronică a uneia dintre pacientele sale poate fi pusă în legătură cu faptul că este mică de statură. În raport cu acest caz singular el îşi poate verifica intuiţia prin dialogul terapeutic, dar dacă doreşte să probeze faptul că în general femeile scunde sunt mai predispuse la depresie cronică, va trebui să iniţieze un proces de cercetare.