1 aug. 2014

Statistica, instrument al metodei ştiinţifice în psihologie

Societatea modernă este construită pe cuantificare numerică şi interpretarea datelor de acest tip, de la evaluarea ratei şomajului la calcularea indicelui de inflaţie, până la studiile care estimează eficienţa unui anumit medicament sau a unei anumite metode de psihoterapie. Obiectivele fundamentale ale unui curs de statistică pentru studenţii în psihologie sunt următoarele:
      dezvoltarea înţelegerii statisticii şi relaţiei acesteia cu cercetarea în domeniul psihologiei;
      dezvoltarea capacităţii de rezolva probleme de natură statistică specifice problemelor din domeniul psihologiei;

      promovarea unei atitudini bazate pe raţionament critic în raport cu opiniile sau teoriile din domeniul psihologiei;
      formarea abilităţilor de comunicare în domeniul statisticii psihologice, ceea ce presupune atât capacitatea de înţelege lucrările de specialitate cât şi capacitatea de a elabora astfel de lucrări.
Psihologia se ocupă cu studiul ştiinţific al comportamentului şi proceselor mentale. Într-un document recent, European Federation of Psychologists Associations (www.efpa.be), care reprezintă comunitatea profesională şi ştiinţifică a psihologilor la nivel european, consuderă că procesul de formare profesională a psihologilor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice, precum şi capacităţi de cercetare ştiinţifică. În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA consideră că ele sunt impuse de importanţa evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de dezvoltare a unor noi modele, tehnici şi programe de intervenţie. În acelaşi timp, se apreciază că studenţii trebuie să dobândească experienţă în direcţia iniţierii şi conducerii independente a unor proiecte de cercetare.
Statistica se ocupă cu recoltarea, descrierea şi analizarea datelor în vederea extragerii unor concluzii (inferenţe) pe baza acestora. Datele, la rândul lor, sunt informaţii obţinute prin categorializare, numărare sau măsurare, pe baza utilizării unor metode adecvate. În esenţa ei, statistica operează cu numere care descriu realitatea din jurul nostru. La începuturi ea a fost asociată cu informaţiile necesare conducerii afacerilor statului, de unde şi numele de statistică. Termenul de „statistică” provine din latinescul medieval „status”, care semnifica „stare politică”. În anul 1770, la Londra, baronul Bielfeld publică lucrarea „The Elements of Universal Erudition” în care există un capitol de „statistică”, definită ca fiind: „Ştiinţa care ne învaţă care este organizarea politică a tuturor statelor moderne ale lumii”. Treptat, conceptul a evoluat statistica devenind nu doar un domeniu al matematicii ci şi o varietate de modalităţi aplicative la diverse domenii ale vieţii economice şi social-umane.
Utilizarea sistematică a statisticii în psihologie datează de la începutul anilor ‘50. La vremea respectivă, în care calculatoarele se aflau încă în era electromecanică, cea mai mare problemă era efortul de calcul. Din acest motiv, a învăţa statistică însemna atunci mai ales învăţarea unor formule şi a unor proceduri care să simplifice pe cât posibil efortul de calcul. Cel mai adesea, aplicarea formulelor şi prelucrarea datelor cereau un efort atât de mare încât rămânea puţin timp şi interes pentru înţelegerea a ceea ce se află în spatele lor. Apariţia şi diseminarea pe scară largă a calculatoarelor, disponibilitatea programelor de prelucrări statistice, au făcut posibilă trecerea într-o nouă fază, aceea în care accentul se pune pe înţelegerea raţionamentelor statistice.
Într-o butadă care a făcut tradiţie, Ebbinghaus (1920), într-un curs universitar de psihologie de la începutul secolului XX, afirma că „psihologia are un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”. Sensul profund al acestei afirmaţii rezidă în distincţia dintre două modalităţi de a aborda problematica psihologiei umane: una „neştiinţifică” sau, mai corect spus, „preştiinţifică”, ale cărei începuturi se regăsesc încă la începuturile civilizaţiei umane, şi o alta „ştiinţifică”, care a debutat mult mai aproape de zilele noastre.
În esenţă, ştiinţa este o metodă, un mod specific de a afla răspunsuri la întrebările pe care ni le punem. Principalele ei caracteristici sunt: căutarea unor reguli generale

(legităţi), colectarea unor dovezi obiective, operarea cu afirmaţii controlabile, atitudine sceptică faţă de cunoştinţele acumulate, atitudine deschisă faţă de orice informaţii noi, creativitate şi transparenţă.
Utilizarea statisticii în psihologie este impusă de exigenţele metodei ştiinţifice, ca metodă de culegere şi prelucrare şi interpretare a datelor. Dincolo de procedurile care o compun, metoda statistică este un concept abstract care poate fi mai uşor înţeles dacă îl raportăm la ceea ce înseamnă „metoda neştiinţifică”, la modul în care ne fundamentăm cunoştinţele şi convingerile în viaţa de fiecare zi. În acest sens, se pot distinge trei modalităţi „neştiinţifice” de fundamentare a cunoaşterii (Spata, 2003):
>       Tradiţionalismul sau argumentul autorităţii Ceea ce ştim, învăţăm din contextul social sau cultural, se bazează pe obişnuinţe sau superstiţii. Uneori nici nu suntem conştienţi care este sursa cunoştinţelor noastre. Pur şi simplu, ştim şi orice argument contrar este respins înainte de a fi verificat în vreun fel. Dacă la baza unei informaţii cu care operăm se află şi o figură autoritară (părinte, profesor, „cei care au văzut”), atunci atitudinea necritică este şi mai consistentă. Această cale de cunoaştere are avantajul de a ajunge la înţelegerea mai rapidă a unei situaţii şi fără riscurile pe care le presupune o încercare proprie. În acelaşi timp, prezintă şi dezavantajul „îngheţării” în soluţii şi adevăruri prestabilite care, uneori, reflectă interese subiective sau limite personale.
>       Raţionalismul. Baza acestuia este deducţia, pornirea de la un principiu general pentru a se ajunge la anumite concluzii specifice. O teorie este considerată adevărată prin simplul fapt că este „logică”. Celebrul silogism antic „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om, Socrate este muritor” este fără îndoială adevărat şi nu are nevoie de un studiu empiric pentru a fi demonstrat. Problema este că, pentru a obţine presupuneri corecte, atât principiul general cât şi presupunerile care decurg din acesta trebuie să fie corecte. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. De exemplu, silogismul „Toţi oamenii sunt morali. Hitler este om. Hitler este moral.” nu se mai susţine, chiar dacă respectă criteriile logicii formale. În plus, raţionamentul de tip deductiv nu aduce un plus de cunoaştere deoarece se bazează pe adevărurile care au condus, în trecut, la constituirea principiului din care a decurs raţionamentul deductiv. Spre deosebire de acesta, raţionamentul inductiv urmează drumul de la specific la general şi permite noi explorări ale unui subiect. Inducţia este baza metodei ştiinţifice.
>       „Bunul simţ” sau experienţa comună. Este oare nevoie de o cercetare ştiinţifică pentru a dovedi faptul că numărul repetiţiilor favorizează memorarea cunoştinţelor şcolare? „Bunul simţ”, bazat pe observaţia curentă, nu este oare suficient pentru a fi convinşi de acest lucru? Într-o anumită măsură aşa este, dar învăţarea este un fenomen mult mai complex, iar efectul repetiţiei poate fi influenţat de numeroşi factori (oboseala, frecvenţa şi durata pauzelor, nivelul de stres etc). Dar, de multe ori, „simţul comun” este extrem de susceptibil la aprecieri eronate. De exemplu, bazându-ne pe acest suport, am fi tentaţi să apreciem că o persoană care suferă o criză într-un spaţiu public, are mai multe şanse să primească ajutor dacă este mai mult lume în jur. În realitate, rezultatele cercetărilor ştiinţifice arată că în astfel de situaţii are loc un fenomen de „difuziune a responsabilităţii”, iar ajutorul aşteptat este mai puţin prompt decât dacă în jur ar fi mai puţini oameni. „Simţul comun” este un puternic suport al

cunoaşterii umane, pentru simplul fapt că se sprijină pe experienţe şi trăiri, care îl fac să pară credibil. Dar tocmai în această „aparenţă” constă şi vulnerabilitatea sa. Pe de altă parte, numai o mică parte a faptelor şi situaţiilor sunt accesibile acestui tip de cunoaştere. Cu cât acestea sunt mai complexe, cu atât simţul comun devine mai neputincios în „descifrarea” lor.
Modalităţile cunoaşterii comune, enunţate mai sus, nu sunt prin ele însele lipsite de valoare. Deşi nu pot constitui argumente pentru enunţarea de concluzii generalizabile, ele pot sluji în calitate de furnizoare de probleme şi ipoteze de cercetare. În nici un caz însă nu pot înlocui demersul doveditor al metodei ştiinţifice. Aceasta reprezintă o modalitate de abordare empirică şi sistematică a manifestărilor realităţii, indiferent de natura lor şi este, de aceea, comună tuturor cercetătorilor ştiinţifici, fie ei fizicieni, biologi, medici, astronomi sau psihologi.

Un demers de tip ştiinţific este, în esenţă, un proces sistematic testare a ipotezelor prin proceduri de recoltare de date empirice, evaluare şi interpretare a acestora, predicţii şi decizii cu privire la validitatea acestor predicţii. În domeniul psihologiei, obiectivul fundamental al metodei ştiinţifice este înţelegerea, explicarea şi predicţia comportamentului uman şi proceselor mintale. În acest proces, statistica nu face decât să pună la dispoziţie un set de proceduri de calcul şi de raţionamente decizionale cu privire la semnificaţia datelor de cercetare. Rolul statisticii este acela de a descrie, de a face predicţii şi de a conferi credibilitate datelor de observaţie. Ea nu exclude intuiţia, ci o supune unui control critic. Să presupunem că un psihoterapeut intuieşte că depresia cronică a uneia dintre pacientele sale poate fi pusă în legătură cu faptul că este mică de statură. În raport cu acest caz singular el îşi poate verifica intuiţia prin dialogul terapeutic, dar dacă doreşte să probeze faptul că în general femeile scunde sunt mai predispuse la depresie cronică, va trebui să iniţieze un proces de cercetare.
Trimiteți un comentariu