4 aug. 2014

Utilitatea statisticii în activitatea curentă a psihologilor

Statistica nu este un „adaos recent” în practica şi cercetarea psihologică. Ideea unei „ramuri matematice” a psihologiei aparţine lui Francis Galton (1882-1911), care a propus termenul de „psihometrie”. Charles Edward Spearman (1863-1945) este autorul conceptului de „inteligenţă generală”. În încercarea de a-şi demonstra teoria, Spearman a dezvoltat analiza factorială, o procedură statistică apărută în câmpul aplicativ al psihologiei dar utilizată în prezent în numeroase alte domenii. La rândul său, Raymond B. Cattel (1905-1998) a dezvoltat un model factorial al personalităţii, care stă la baza unuia dintre cele mai cunoscute chestionare de personalitate (Cattel 16PF). Karl Pearson (1857-1936) a fundamentat calculul de corelaţie şi este considerat unul din principalii promotori ai analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. Fie şi această scurtă listă de personalităţi ar trebui să fie suficientă pentru a susţine ideea că statistica şi psihologia fac parte dintr-o construcţie intelectuală necesară, pusă în slujba înţelegerii şi explicării psihicului uman..

În prezent, statistica este unul dintre instrumentele de bază ale practicii psihologice. Iată doar câteva argumente în sprijinul ideii că utilizarea statisticii face parte integrantă din activitatea curentă a unui psiholog:
        Una dintre cele mai obişnuite ipostaze ale psihologului este, probabil, aceea de a utiliza teste în evaluarea unor caracteristici psihice. Ei bine, statistica este direct şi total implicată în acest aspect profesional. În faza de elaborare a testului, alegerea itemilor (întrebărilor) şi evaluarea consistenţei interne (stabilirea calităţii de instrument de măsurare psihică), se bazează pe proceduri statistice. În faza de utilizare, se utilizează proceduri statistice pentru fixarea etaloanelor de raportare a scorurilor individuale. Chiar şi atunci când un psiholog utilizează un instrument de evaluare complet pregătit pentru aplicare, nu este admisibil să o facă fără a înţelege fundamentarea statistică a acestuia ca instrument psihologic. De fiecare dată când are de a face cu un instrument nou, psihologul este obligat să se informeze asupra calităţilor sale psihometrice, pentru a avea garanţia că acesta corespunde exigenţelor profesionale şi nevoilor sale curente. Este de la sine înţeles că are nevoie de statistică, cu atât mai mult, în situaţiile în care doreşte să elaboreze el însuşi un test psihologic, ceea ce face parte din competenţa profesională a oricărui psiholog.
        Selecţia psihologică este un domeniu de aplicabilitate larg răspândit şi care se bazează puternic pe aportul statisticii. Cu ajutorul ei se pune în evidenţă calitatea prognostică (predictivă) a unuia sau mai multor teste luate împreună (baterie), se fixează pragul de respingere şi se constituie scorurile individuale pe baza cărora se ia decizia de selecţie.
        Orice problemă pe care şi-o pune un psiholog, devenită subiect de cercetare, nu poate fi rezolvată în afara utilizării unor proceduri statistice adecvate. Probleme de genul: „există o diferenţă între două categorii de subiecţi?”, „există o influenţă reală a unei anumite condiţii asupra stării psihice, atitudinii, performanţei, unor subiecţi?”, şi multe altele de acelaşi gen, nu pot fi rezolvate fără ajutorul statisticii.
        Chiar şi atunci când se dedică unei activităţi cu orientare puternic individuală, cum este psihoterapia, să zicem, psihologul nu se poate dispensa de statistică. Ea îi este necesară, de exemplu, pentru evaluarea eficienţei unei noi metode terapeutice, comparativ cu o altă metodă, sau pentru identificarea anumitor condiţii care pot influenţa eficienţa şedinţelor de terapie (ora zilei, similaritatea de sex dintre pacient şi terapeut etc.).
        În fine, integrarea în mediul ştiinţific profesional îl obligă pe orice psiholog să utilizeze metodele statistice în elaborarea studiilor proprii sau în lectura şi înţelegerea studiilor din literatura de specialitate. În opinia lui Huck (2004), pământenii se împart în trei categorii: cei care fac cercetare ştiinţifică; cei care nu fac cercetare, dar se confruntă cu rezultatele altora şi cei care nici nu fac şi nici nu se întâlnesc cu rezultatele cercetărilor. Aproape orice psiholog face din prima categorie, orice psiholog face parte din a doua categorie şi nimeni nu se poate numi psiholog dacă face parte din a treia categorie.
Aceste sunt doar câteva dintre aspectele care argumentează că statistica este un demers esenţial al metodei ştiinţifice în psihologie. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că nici statistica şi nici metodologia de investigare psihologică (teste, dispozitive computerizate etc), oricât de sofisticate ar fi, nu dau psihologiei, prin ele însele, un caracter de ştiinţă. Ştiinţa este o metodă, un model de cunoaştere a realităţii, o cale prin

care se explorează necunoscutul şi se fac previziuni. Statistica, la fel ca şi metodele psihologice, nu sunt decât instrumente utile, indispensabile, pentru abordarea ştiinţifică a fenomenelor psihice.
Trimiteți un comentariu