21 aug. 2014

Scala ordinală

Valorile plasate pe o scală de tip ordinal au o anumită semnificaţie cantitativă. O anumită valoare este “mai mare” sau “mai bună” decât alta, aflată sub ea. Implicit, ea poate fi “mai mică” sau mai “puţin bună” decât altă valoare, aflată deasupra ei. Dacă o anumită persoană este mai preferată decât alta, şi atribuim primei valoarea 1 iar celei de-a doua valoarea 2, atunci cele două valori se exprimă pe o scală de tip ordinal, care indică doar ordinea preferinţei şi nu măsura intensităţii acestei preferinţe. Să ne imaginăm că am avea, pe aceeaşi scală de evaluare, un număr de 6 indivizi. Cel care s-ar plasa pe scala de preferinţe pe poziţia a 6-a, nu ar fi de şase ori mai preferat ci doar pe a şasea poziţie pe scala de preferinţe. Un alt exemplu ilustrativ ar putea fi evaluarea satisfacţiei profesionale pe o scală cu 10 trepte, unde 10 ar fi nivelul de satisfacţie cel mai ridicat.
Pe o scală de tip ordinal putem şti că 2 înseamnă o satisfacţie mai mare decât 1, sau că 10 este mai mare decât 9, fără a putea spune cu cât. Mai mult, nu putem şti nici dacă distanţa dintre 1 şi 2 este egală sau nu cu distanţa dintre 9 şi 10. Exemple: ordinea de rang la nivelul unui anumit grup în funcţie de ierarhia notelor şcolare, ordinea la naştere.
Variabilele ordinale pot fi şi ele de tip categorial, atunci când grupurile definite de valorile variabilei pot fi aranjate într-o ordine naturală. De exemplu: valorile asociate vârstei astfel: 1=20-30 de ani, 2=31-40 de ani, 3=41-50 de ani, sau apartenenţa la o anumită categorie valorică, rezultată prin evaluarea la un examen cu calificative (foarte bun, bun, mediu, rău, foarte rău).

În concluzie, numerele de tip ordinal ne spun dacă o valoare este mai mare sau mai mică decât alta, dacă o anumită calitate este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică, fără a putea preciza care este „diferenţa de cantitate” a caracteristicii măsurate. Ca urmare, valorile de tip ordinal au, ca şi cele de tip nominal, o semnificaţie calitativă şi nu una cantitativă.

13 aug. 2014

Scala nominală

O măsurare pe scală nominală înseamnă, de fapt, a plasa obiectele în diferite clase. În acest caz, o valoare nu este cu nimic mai mare sau mică decât altă valoare. Un exemplu la îndemână este „valoarea” atribuită genului. Ea poate fi codificată cu „M” sau „F”, ori, la fel de bine cu „2” sau „1”. În acest caz, respectivele „valori” nu sunt decât simboluri ale unei anumite calităţi pe care o ia caracteristică de gen a unei persoane. Cu alte cuvinte, într-un asemenea caz 2 nu înseamnă că este „mai mult” sau „mai bun” decât 1 ci doar faptul că este „diferit” de acesta. Vom observa că ambele codificări de mai sus sunt arbitrare, în locul lor putând utiliza orice alte simboluri, pe o baza de convenţie. Variabilele măsurate pe scale de tip nominal pun în evidenţă diferenţe calitative între valori şi nu cantitative. Alte exemple de variabile exprimate pe scale nominale: bolile psihice (paranoia, depresie, nevroză etc), tipurile temperamentale (sanguin, coleric, flegmatic, melancolic), specialitatea universitară (psihologie, chimie, matematica etc), lateralitatea (dreptaci, stângaci), religia (ortodox, catolic etc).
Valorile de tip nominal pot fi, la rândul lor, de două feluri:
       De identificare, atunci când o valoare are rolul de codificarea identităţii, referindu-se în mod unic la o anumită persoană (codul numeric personal, sau un număr de identificare în cadrul unui experiment psihologic, de ex.). Această formă este nerelavantă din punct de vedere propriu-zis statistic, dar este extrem de utilă ca variabilă ajutătoare în manipularea şi organizarea datelor pentru prelucrare.
       Categoriale, atunci când desemnează forme pe care le ia o variabilă (tipul de liceu absolvit: „teoretic”, „industrial”, „artistic”; tipurile temperamentale: „sanguin”, „coleric”, „flegmatic”, „melancolic” etc). Această formă este în mod obişnuit întrebuinţată în psihologie, ori de câte ori este necesară repartizarea subiecţilor în diverse clase sau categorii, în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor caracteristici.

Valorile măsurate pe o scală de tip nominal au un caracter calitativ şi nu suportă operaţii numerice, altele decât cele de sumarizare (numărare, procente).

12 aug. 2014

De ce este important să analizăm procesul de măsurare?

Scopul oricărei măsurări este, într-un fel sau altul, mai direct sau mai puţin direct, acela de a trage concluzii şi de a susţine raţionamente. De aceea, conştientizarea procesului de măsurare este importantă pentru:
>       Cunoaşterea tipurilor de transformări la care putem spune în mod legitim valorile rezultate prin măsurare. De exemplu, dacă am măsurat distanţa în centimetri, ştim că o putem transforma în inch prin aplicarea unei reguli, fără a altera semnificaţia valorilor. Sau, în cazul grupului de tinere fete, dacă am măsurat culoarea ochilor şi am atribuit valorile 1, 2, şi 3 pentru fiecare culoare, vom şti că nu putem calcula media culorii ochilor grupului, aşa cum putem calcula media de înălţime a acestuia.
>       Evitarea concluziilor lipsite de sens. De exemplu, dacă azi sunt afară 20 de grade C şi ieri au fost doar 10, nu putem spune că azi este de două ori mai cald, ci că este cu 10 grade mai cald decât ieri.
>       Alegerea procedurilor statistice adecvate datelor numerice şi scopurilor pe care ni le propunem. De exemplu, nu vom putea alege proceduri de tip
 Modalităţi de  etalonare, standardizare a seriilor(eşantioanelor) de valori sau scoruri, primare sau  brute

„metric” (cantitativ) atunci când variabila dependentă este de tip „non-metric” (calitativ).

Statistica operează cu valori, numerice sau de altă natură, care rezultă dintr-un proces de măsurare. Dar numerele, deşi au aceeaşi formă, nu sunt asemănătoare unele cu altele. Ele pot avea diferite semnificaţii sau proprietăţi în funcţie de tipul de măsurare din care rezultă. În funcţie de cantitatea de informaţie pe care o reprezintă valorile, ca rezultat al procesului de măsurare, putem distinge mai multe tipuri de scale de măsurare (Stevens, 1946): nominală, ordinală, de interval şi de raport. Aceste scale trebuie înţelese ierarhic, ordonate după anumite criterii care se referă la sistemul de măsurare, astfel încât, fiecare scală include criteriile tuturor scalelor inferioare.

11 aug. 2014

Măsurarea în psihologie

Măsurarea este un domeniu al matematicii aplicate. Debutul teoretizării ei în psihologie s-a produs în anul 1946, odată cu apariţia articolului lui S.S. Stevens „On the theory of scale of measurement”. În esenţă, a măsura înseamnă a atribui numere sau

simboluri unui aspect al realităţii obiective sau subiective, în funcţie de anumite aspecte cantitative sau calitative care le caracterizează. În acest mod relaţia dintre numere sau simboluri ajunge să reflecte relaţia dintre caracteristicile cărora le-au fost atribuite. Modul în care sunt atribuite numere sau simboluri pentru a măsura ceva, se numeşte „scală de măsurare”.
Să presupunem că avem un grup de tinere fete care doresc să devină manechine. În acest scop se vor atribui numere (măsurare) pentru o serie de caracteristici cum ar fi: înălţimea, talia, bustul. În acest caz se vor utiliza numere care pot exprima dimensiunea în metri (1.75, 1.82 etc.) sau în centimetri (175, 182 etc). Se pot evalua, de asemenea, şi alte caracteristici cum ar fi culoarea ochilor: albaştri, căprui, verzi. Nu ne împiedică nimeni să atribuim valori convenţionale pentru fiecare culoare, respectiv, „1”, „2”, sau „3”, sau orice alte cifre dorim. Aşadar, observăm că în orice măsurare există şi ceva arbitrar, convenţional, care decurge din opţiunea celui care măsoară. De exemplu, înălţimea poate fi exprimată şi în „picioare” după sistemul metric englezesc. Sau, dacă vrem să reprezentăm numeric caracteristica de sex, putem atribui cifrele 1 şi 2.
În exemplul de mai sus am măsurat caracteristici obiective (înălţime, talie, bust). Dacă însă, fetele ar candida pentru admiterea la o şcoală de aviaţie, atunci am putea deveni interesaţi de alte caracteristici, cum ar fi cele psihice: inteligenţa, viteza de reacţie, echilibrul emoţional, intensitatea motivaţiei. Pentru fiecare dintre acestea vom avea alte unităţi de măsură şi alte reguli de atribuire a numerelor. Mai mult, pentru aceeaşi caracteristică putem utiliza reguli de corespondenţă numerică diferite, în funcţie de o serie de condiţii cărora trebuie să le facem faţă. De exemplu, inteligenţa poate fi măsurată în unităţi QI, note distributive T sau în stanine1. „Inteligenţa”, „echilibrul emoţional”, şi orice alte caracteristici de natură psihică, sunt constructe abstracte care încearcă să descrie anumite caracteristici ale conduitei umane. Singura modalitate prin care putem dovedi faptul că acestea există cu adevărat, este aceea de găsi un instrument adecvat pentru a le măsura. Dacă nu poate fi măsurat, nici un construct psihologic nu prezintă valoare ştiinţifică.

7 aug. 2014

Dificultăţi şi riscuri în însuşirea metodelor statistice

Dacă este sa fim drepţi, trebuie să recunoaştem că, în ciuda utilităţii ei incontestabile, statistica nu a fost niciodată disciplina preferată a studenţilor în psihologie. Confruntarea lor cu această materie se dovedeşte a fi, uneori, o surpriză neplăcută la aflarea planului de învăţământ universitar. Trebuie să acceptăm adevărul că majoritatea celor care vor sa înţeleagă psihicul uman nu manifestă o simpatie deosebită pentru numere, formule şi algoritmi de calcul. De aici şi până la „fobia de statistică” nu este o distanţă prea mare. Chiar dacă această „fobie” poate fi reală în unele cazuri, nu întotdeauna performanţele insuficiente în învăţarea statisticii se datorează „statisticofobiei”. Un curs introductiv de statistică aplicată în psihologie este pe deplin accesibil oricărui absolvent de liceu, chiar şi celor care nu au urmat o secţie de tip „real”. Cu toate acestea, anumite dificultăţi nu pot fi negate, cele mai importante fiind:
      abundenţa de concepte noi, cu semnificaţii uneori dificil de înţeles în mod intuitiv;
      prezenţa unor concepte cunoscute din limbajul cotidian dar care au semnificaţii diferite în domeniul statisticii;
      dificultatea înţelegerii raţionamentelor de tip probabilistic.
În altă ordine de idei, „naivitatea statistică” reprezintă un risc cel puţin la fel de mare ca şi „statisticofobia”. Ea se referă la utilizarea în necunoştinţă de cauză a unor prelucrări statistice, fără a şti dacă sunt legitime sau nu şi fără a le înţelege semnificaţia. Acest tip de atitudine a apărut şi este favorizat de utilizarea programelor de calculator, care permit proceduri statistice sofisticate, altădată greu accesibile, şi care întreţin iluzia că ar putea fi aplicate în afara unei profunde cunoaşteri a rostului şi semnificaţiei lor.

În fine, un alt tip de risc este cel dat de utilizarea statisticii cu scopul de a epata. „Epatantul statistic” abuzează de statistică, utilizează cât mai multe proceduri, face risipă de reprezentări grafice, de multe ori redundante, sau caută cu orice preţ proceduri „exotice”, rar utilizate şi cunoscute de puţină lume, chiar dacă ar ajunge la aceleaşi concluzii prin utilizarea unor proceduri „clasice”. Pe scurt, se poate vorbi de „epatare statistică” ori de câte ori prelucrările trec înaintea raţionamentului statistic şi, mai ales, înaintea demersului de cercetare. Statistica în psihologie este, întotdeauna, un mijloc şi nu un scop în sine. Ea este un simplu instrument în atingerea unor obiective, dar un instrument fără care respectivele obiective nu pot fi atinse.

4 aug. 2014

Utilitatea statisticii în activitatea curentă a psihologilor

Statistica nu este un „adaos recent” în practica şi cercetarea psihologică. Ideea unei „ramuri matematice” a psihologiei aparţine lui Francis Galton (1882-1911), care a propus termenul de „psihometrie”. Charles Edward Spearman (1863-1945) este autorul conceptului de „inteligenţă generală”. În încercarea de a-şi demonstra teoria, Spearman a dezvoltat analiza factorială, o procedură statistică apărută în câmpul aplicativ al psihologiei dar utilizată în prezent în numeroase alte domenii. La rândul său, Raymond B. Cattel (1905-1998) a dezvoltat un model factorial al personalităţii, care stă la baza unuia dintre cele mai cunoscute chestionare de personalitate (Cattel 16PF). Karl Pearson (1857-1936) a fundamentat calculul de corelaţie şi este considerat unul din principalii promotori ai analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. Fie şi această scurtă listă de personalităţi ar trebui să fie suficientă pentru a susţine ideea că statistica şi psihologia fac parte dintr-o construcţie intelectuală necesară, pusă în slujba înţelegerii şi explicării psihicului uman..

În prezent, statistica este unul dintre instrumentele de bază ale practicii psihologice. Iată doar câteva argumente în sprijinul ideii că utilizarea statisticii face parte integrantă din activitatea curentă a unui psiholog:
        Una dintre cele mai obişnuite ipostaze ale psihologului este, probabil, aceea de a utiliza teste în evaluarea unor caracteristici psihice. Ei bine, statistica este direct şi total implicată în acest aspect profesional. În faza de elaborare a testului, alegerea itemilor (întrebărilor) şi evaluarea consistenţei interne (stabilirea calităţii de instrument de măsurare psihică), se bazează pe proceduri statistice. În faza de utilizare, se utilizează proceduri statistice pentru fixarea etaloanelor de raportare a scorurilor individuale. Chiar şi atunci când un psiholog utilizează un instrument de evaluare complet pregătit pentru aplicare, nu este admisibil să o facă fără a înţelege fundamentarea statistică a acestuia ca instrument psihologic. De fiecare dată când are de a face cu un instrument nou, psihologul este obligat să se informeze asupra calităţilor sale psihometrice, pentru a avea garanţia că acesta corespunde exigenţelor profesionale şi nevoilor sale curente. Este de la sine înţeles că are nevoie de statistică, cu atât mai mult, în situaţiile în care doreşte să elaboreze el însuşi un test psihologic, ceea ce face parte din competenţa profesională a oricărui psiholog.
        Selecţia psihologică este un domeniu de aplicabilitate larg răspândit şi care se bazează puternic pe aportul statisticii. Cu ajutorul ei se pune în evidenţă calitatea prognostică (predictivă) a unuia sau mai multor teste luate împreună (baterie), se fixează pragul de respingere şi se constituie scorurile individuale pe baza cărora se ia decizia de selecţie.
        Orice problemă pe care şi-o pune un psiholog, devenită subiect de cercetare, nu poate fi rezolvată în afara utilizării unor proceduri statistice adecvate. Probleme de genul: „există o diferenţă între două categorii de subiecţi?”, „există o influenţă reală a unei anumite condiţii asupra stării psihice, atitudinii, performanţei, unor subiecţi?”, şi multe altele de acelaşi gen, nu pot fi rezolvate fără ajutorul statisticii.
        Chiar şi atunci când se dedică unei activităţi cu orientare puternic individuală, cum este psihoterapia, să zicem, psihologul nu se poate dispensa de statistică. Ea îi este necesară, de exemplu, pentru evaluarea eficienţei unei noi metode terapeutice, comparativ cu o altă metodă, sau pentru identificarea anumitor condiţii care pot influenţa eficienţa şedinţelor de terapie (ora zilei, similaritatea de sex dintre pacient şi terapeut etc.).
        În fine, integrarea în mediul ştiinţific profesional îl obligă pe orice psiholog să utilizeze metodele statistice în elaborarea studiilor proprii sau în lectura şi înţelegerea studiilor din literatura de specialitate. În opinia lui Huck (2004), pământenii se împart în trei categorii: cei care fac cercetare ştiinţifică; cei care nu fac cercetare, dar se confruntă cu rezultatele altora şi cei care nici nu fac şi nici nu se întâlnesc cu rezultatele cercetărilor. Aproape orice psiholog face din prima categorie, orice psiholog face parte din a doua categorie şi nimeni nu se poate numi psiholog dacă face parte din a treia categorie.
Aceste sunt doar câteva dintre aspectele care argumentează că statistica este un demers esenţial al metodei ştiinţifice în psihologie. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că nici statistica şi nici metodologia de investigare psihologică (teste, dispozitive computerizate etc), oricât de sofisticate ar fi, nu dau psihologiei, prin ele însele, un caracter de ştiinţă. Ştiinţa este o metodă, un model de cunoaştere a realităţii, o cale prin

care se explorează necunoscutul şi se fac previziuni. Statistica, la fel ca şi metodele psihologice, nu sunt decât instrumente utile, indispensabile, pentru abordarea ştiinţifică a fenomenelor psihice.

1 aug. 2014

Statistica, instrument al metodei ştiinţifice în psihologie

Societatea modernă este construită pe cuantificare numerică şi interpretarea datelor de acest tip, de la evaluarea ratei şomajului la calcularea indicelui de inflaţie, până la studiile care estimează eficienţa unui anumit medicament sau a unei anumite metode de psihoterapie. Obiectivele fundamentale ale unui curs de statistică pentru studenţii în psihologie sunt următoarele:
      dezvoltarea înţelegerii statisticii şi relaţiei acesteia cu cercetarea în domeniul psihologiei;
      dezvoltarea capacităţii de rezolva probleme de natură statistică specifice problemelor din domeniul psihologiei;

      promovarea unei atitudini bazate pe raţionament critic în raport cu opiniile sau teoriile din domeniul psihologiei;
      formarea abilităţilor de comunicare în domeniul statisticii psihologice, ceea ce presupune atât capacitatea de înţelege lucrările de specialitate cât şi capacitatea de a elabora astfel de lucrări.
Psihologia se ocupă cu studiul ştiinţific al comportamentului şi proceselor mentale. Într-un document recent, European Federation of Psychologists Associations (www.efpa.be), care reprezintă comunitatea profesională şi ştiinţifică a psihologilor la nivel european, consuderă că procesul de formare profesională a psihologilor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice, precum şi capacităţi de cercetare ştiinţifică. În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA consideră că ele sunt impuse de importanţa evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de dezvoltare a unor noi modele, tehnici şi programe de intervenţie. În acelaşi timp, se apreciază că studenţii trebuie să dobândească experienţă în direcţia iniţierii şi conducerii independente a unor proiecte de cercetare.
Statistica se ocupă cu recoltarea, descrierea şi analizarea datelor în vederea extragerii unor concluzii (inferenţe) pe baza acestora. Datele, la rândul lor, sunt informaţii obţinute prin categorializare, numărare sau măsurare, pe baza utilizării unor metode adecvate. În esenţa ei, statistica operează cu numere care descriu realitatea din jurul nostru. La începuturi ea a fost asociată cu informaţiile necesare conducerii afacerilor statului, de unde şi numele de statistică. Termenul de „statistică” provine din latinescul medieval „status”, care semnifica „stare politică”. În anul 1770, la Londra, baronul Bielfeld publică lucrarea „The Elements of Universal Erudition” în care există un capitol de „statistică”, definită ca fiind: „Ştiinţa care ne învaţă care este organizarea politică a tuturor statelor moderne ale lumii”. Treptat, conceptul a evoluat statistica devenind nu doar un domeniu al matematicii ci şi o varietate de modalităţi aplicative la diverse domenii ale vieţii economice şi social-umane.
Utilizarea sistematică a statisticii în psihologie datează de la începutul anilor ‘50. La vremea respectivă, în care calculatoarele se aflau încă în era electromecanică, cea mai mare problemă era efortul de calcul. Din acest motiv, a învăţa statistică însemna atunci mai ales învăţarea unor formule şi a unor proceduri care să simplifice pe cât posibil efortul de calcul. Cel mai adesea, aplicarea formulelor şi prelucrarea datelor cereau un efort atât de mare încât rămânea puţin timp şi interes pentru înţelegerea a ceea ce se află în spatele lor. Apariţia şi diseminarea pe scară largă a calculatoarelor, disponibilitatea programelor de prelucrări statistice, au făcut posibilă trecerea într-o nouă fază, aceea în care accentul se pune pe înţelegerea raţionamentelor statistice.
Într-o butadă care a făcut tradiţie, Ebbinghaus (1920), într-un curs universitar de psihologie de la începutul secolului XX, afirma că „psihologia are un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”. Sensul profund al acestei afirmaţii rezidă în distincţia dintre două modalităţi de a aborda problematica psihologiei umane: una „neştiinţifică” sau, mai corect spus, „preştiinţifică”, ale cărei începuturi se regăsesc încă la începuturile civilizaţiei umane, şi o alta „ştiinţifică”, care a debutat mult mai aproape de zilele noastre.
În esenţă, ştiinţa este o metodă, un mod specific de a afla răspunsuri la întrebările pe care ni le punem. Principalele ei caracteristici sunt: căutarea unor reguli generale

(legităţi), colectarea unor dovezi obiective, operarea cu afirmaţii controlabile, atitudine sceptică faţă de cunoştinţele acumulate, atitudine deschisă faţă de orice informaţii noi, creativitate şi transparenţă.
Utilizarea statisticii în psihologie este impusă de exigenţele metodei ştiinţifice, ca metodă de culegere şi prelucrare şi interpretare a datelor. Dincolo de procedurile care o compun, metoda statistică este un concept abstract care poate fi mai uşor înţeles dacă îl raportăm la ceea ce înseamnă „metoda neştiinţifică”, la modul în care ne fundamentăm cunoştinţele şi convingerile în viaţa de fiecare zi. În acest sens, se pot distinge trei modalităţi „neştiinţifice” de fundamentare a cunoaşterii (Spata, 2003):
>       Tradiţionalismul sau argumentul autorităţii Ceea ce ştim, învăţăm din contextul social sau cultural, se bazează pe obişnuinţe sau superstiţii. Uneori nici nu suntem conştienţi care este sursa cunoştinţelor noastre. Pur şi simplu, ştim şi orice argument contrar este respins înainte de a fi verificat în vreun fel. Dacă la baza unei informaţii cu care operăm se află şi o figură autoritară (părinte, profesor, „cei care au văzut”), atunci atitudinea necritică este şi mai consistentă. Această cale de cunoaştere are avantajul de a ajunge la înţelegerea mai rapidă a unei situaţii şi fără riscurile pe care le presupune o încercare proprie. În acelaşi timp, prezintă şi dezavantajul „îngheţării” în soluţii şi adevăruri prestabilite care, uneori, reflectă interese subiective sau limite personale.
>       Raţionalismul. Baza acestuia este deducţia, pornirea de la un principiu general pentru a se ajunge la anumite concluzii specifice. O teorie este considerată adevărată prin simplul fapt că este „logică”. Celebrul silogism antic „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om, Socrate este muritor” este fără îndoială adevărat şi nu are nevoie de un studiu empiric pentru a fi demonstrat. Problema este că, pentru a obţine presupuneri corecte, atât principiul general cât şi presupunerile care decurg din acesta trebuie să fie corecte. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. De exemplu, silogismul „Toţi oamenii sunt morali. Hitler este om. Hitler este moral.” nu se mai susţine, chiar dacă respectă criteriile logicii formale. În plus, raţionamentul de tip deductiv nu aduce un plus de cunoaştere deoarece se bazează pe adevărurile care au condus, în trecut, la constituirea principiului din care a decurs raţionamentul deductiv. Spre deosebire de acesta, raţionamentul inductiv urmează drumul de la specific la general şi permite noi explorări ale unui subiect. Inducţia este baza metodei ştiinţifice.
>       „Bunul simţ” sau experienţa comună. Este oare nevoie de o cercetare ştiinţifică pentru a dovedi faptul că numărul repetiţiilor favorizează memorarea cunoştinţelor şcolare? „Bunul simţ”, bazat pe observaţia curentă, nu este oare suficient pentru a fi convinşi de acest lucru? Într-o anumită măsură aşa este, dar învăţarea este un fenomen mult mai complex, iar efectul repetiţiei poate fi influenţat de numeroşi factori (oboseala, frecvenţa şi durata pauzelor, nivelul de stres etc). Dar, de multe ori, „simţul comun” este extrem de susceptibil la aprecieri eronate. De exemplu, bazându-ne pe acest suport, am fi tentaţi să apreciem că o persoană care suferă o criză într-un spaţiu public, are mai multe şanse să primească ajutor dacă este mai mult lume în jur. În realitate, rezultatele cercetărilor ştiinţifice arată că în astfel de situaţii are loc un fenomen de „difuziune a responsabilităţii”, iar ajutorul aşteptat este mai puţin prompt decât dacă în jur ar fi mai puţini oameni. „Simţul comun” este un puternic suport al

cunoaşterii umane, pentru simplul fapt că se sprijină pe experienţe şi trăiri, care îl fac să pară credibil. Dar tocmai în această „aparenţă” constă şi vulnerabilitatea sa. Pe de altă parte, numai o mică parte a faptelor şi situaţiilor sunt accesibile acestui tip de cunoaştere. Cu cât acestea sunt mai complexe, cu atât simţul comun devine mai neputincios în „descifrarea” lor.
Modalităţile cunoaşterii comune, enunţate mai sus, nu sunt prin ele însele lipsite de valoare. Deşi nu pot constitui argumente pentru enunţarea de concluzii generalizabile, ele pot sluji în calitate de furnizoare de probleme şi ipoteze de cercetare. În nici un caz însă nu pot înlocui demersul doveditor al metodei ştiinţifice. Aceasta reprezintă o modalitate de abordare empirică şi sistematică a manifestărilor realităţii, indiferent de natura lor şi este, de aceea, comună tuturor cercetătorilor ştiinţifici, fie ei fizicieni, biologi, medici, astronomi sau psihologi.

Un demers de tip ştiinţific este, în esenţă, un proces sistematic testare a ipotezelor prin proceduri de recoltare de date empirice, evaluare şi interpretare a acestora, predicţii şi decizii cu privire la validitatea acestor predicţii. În domeniul psihologiei, obiectivul fundamental al metodei ştiinţifice este înţelegerea, explicarea şi predicţia comportamentului uman şi proceselor mintale. În acest proces, statistica nu face decât să pună la dispoziţie un set de proceduri de calcul şi de raţionamente decizionale cu privire la semnificaţia datelor de cercetare. Rolul statisticii este acela de a descrie, de a face predicţii şi de a conferi credibilitate datelor de observaţie. Ea nu exclude intuiţia, ci o supune unui control critic. Să presupunem că un psihoterapeut intuieşte că depresia cronică a uneia dintre pacientele sale poate fi pusă în legătură cu faptul că este mică de statură. În raport cu acest caz singular el îşi poate verifica intuiţia prin dialogul terapeutic, dar dacă doreşte să probeze faptul că în general femeile scunde sunt mai predispuse la depresie cronică, va trebui să iniţieze un proces de cercetare.